Motto: “La poker, dacă te uiţi de jur împrejurul mesei şi nu poţi spune care-i fraierul, atunci tu eşti ăla” (atribuită lui Paul Newman)
O seara din viaţa ta…ziua începe să prindă nuanţă pală de trecut. Asculţi liniştea şi-i baţi ritmul ronţăind. Pui televizorul pe oprire automată şi-l laşi să-ţi depene povestea zilei cu buni şi răi, cu salvatori şi monştri. Dacă te plictiseşte, sforăitul tău se va înaltă la ceruri în semn de protest. Unul zice una, altul zice alta…c-aşa-i în tenis, iar peştişorul de aur fu surd.
E seara ta, clădită de tine din toate ale tale, rotunjită în timp, personală şi unica.
Şi ţi-o dărâmă unul.
Cască-aşa o gură şi te trezeşti c-un val de mizerie drept în faţa.
Stupoare! Metronomul ronţăitului ţi se opreşte. Perplexitate! Nici nu ştii bine ce-a zis, dar fu de ce-ai mai sfânt. Indignare! Cum şi-a permis? Nu nimereşti să-i spui pe nume: consternare, consolare…aşa de rău te strânge înlemnirea. Stai pironit în faţa televizorului cu ochii cât cepele şi gura căscată…eşti statuia telespectatorului ideal. Butoanele au zdughit-o de pe telecomandă. Te-a prins!
Eşti mic. Neputincios. Invizibil sub grămada de murdărie răsturnată peste tine. Dai să strigi de sub moloz şi duci mâna la gura. Ridici mut ochii spre ceruri: stelele se uită drept la tine, clipind în aşteptare. Te uiţi la tine cum stai răsturnat cu roatele-n sus, prevăzând că de-acu’ or să te lege trofeu la proţap.
Mintea ta bate înjurând la origini…”cum mama mă-sii?”, “cum de-am ajuns să-şi bată ăsta joc?”. O, da! Asta-i întrebarea: “cum şi-a permis?”
Păi, dacă are bani…îşi permite, nu? Amenzile abia de-l pişcă, procesele civile îs mâna cerească în ştiri, oricine îi răspunde îi da apă la moară. La banii lui…
La banii…cuuui?
Ia uită-te mai bine şi zi-mi: ai cui îs banii? Ai lui? Măcar de-ar fi! Ridică ochii la televizor: ce vezi? Reclame!
Ele vor banii tăi pe: mâncare, cafea, pastă de dinţi, leacuri de guturai, obiecte de uz casnic, ziare, hârtie igienică, deodorant, cumpărături online, internet, scule de tot felul, banii tăi pe geam, pe băutură, pe apă…sambetii!
Înainte să dai banii tăi, e bine să ştii ce-i în cutie. Cutiile acestor produse au fund dublu. După ce ai scos produsul cu miros de “nou”, uită-te că ai mai achitat ceva: l-ai plătit pe unul să deschidă gura la televizor în faţa ta. Îţi place cum miroase? E pe banii tăi! O mare parte din parai, de la naşu’ mare…n-ai mâncat, n-ai băut!
Nu-ţi convine? Votează cu portofelul.
De obicei, ca să te pironească de viţel la poartă nouă, imediat după ce ţi-ai luat-o în faţă, urmează publicitate. Tot te uiţi fix la ecran, câtă vreme creierul tău alarmat absoarbe disperat orice informaţie din scenă crimei, doar-doar va face un puzzle coerent din şocul asta…ţine-i minte pe sponsorii din buzunarul tău ai propriei umiliri şi…refuză-le banii.
Poţi chiar să spui la farmacie, când ţi se recomandă produsul de la televizor: “Nu, mersi, de la firma asta nu vreau, că sponsorizează emisiuni neruşinate! N-aveţi de la alţii?” E simplu: dacă omul-hazna vrea să te înjure, să nu te mai întrebi cum îşi permite, să se întrebe singur. Să cumpere tot ce am lăsat pe rafturi.
Contractele de publicitate se fac pe termene clare: pe săptămâni, pe trimestru, până la 31 decembrie, etc. Firmele care ţintesc un public de cumpărători constanţi, se adresează celor care au un venit ritmic dintr-o meserie. Dacă le-ar plăcea să fie umiliţi, jigniţi, să-şi piardă drepturile şi să n-aibă venituri…nu s-ar deranja să muncească ceva. Contractele de publicitate deja şi-au stabilit televiziuni de elecţie: produsele pentru copii la canalele de desene animate, cele “doar pentru adulţi” au locul lor. Aşadar, criteriul moral funcţionează deja în marketing. Funcţionează fix în măsura în care noi alegem pe ce dăm banii.
Dacă ai sentimentul că te uiţi la ceva pe care te-ai obişnuit să îl numeşti “canal”, din cauza că tot refulează în serile tale, în casa ta, în faţa ta…când tocmai te întrebi de ce după atâta munca pe zi nu izvorăsc prosperitatea, civilizaţia, respectul…ia vezi, nu cumva ai buzunarele sparte?
S-o luam babeste... 